Cum vorbeau – si mai vorbesc – bailestenii (I)

DictionarAm început “osteneala aceasta” (pentru a-l evoca pe Miron Costin) odată cu pensionarea, cucerit de numărul extrem de mare al cuvintelor cu tentă dialectală întâlnite de-a lungul anilor. Fac menţiunea că, exceptând doi ani de liceu şi cei cinci de facultate, în rest m-am născut, am trăit şi am muncit în acest colţ de lume care este Băileştiul. Nu am făcut, propriu-zis, o anchetă dialectală, ci m-am bazat pe cuvintele auzite în copilărie şi tinereţe, dar şi mai târziu, păstrate în memorie ca un fond al spiritualităţii locale. Ulterior, m-a frapat tendinţa “Gazetei de Băileşti” de a realiza o geografie spirituală a localităţii, îndeosebi baladele colegului şi prietenului meu Valentin Turcu, care încearcă să fixeze în eternitate imaginea Băileştiului de altădată. Ca atare, mi-am zis că pot avea o modestă contribuţie la acest demers, încercând să reconstitui modul cum vorbeau şi încă mai vorbesc concitadinii noştri.

Iar teama că acest mod de a vorbi este sortit dispariţiei m-a determinat să încredinţez rezultatele obţinute prietenilor mei din redacţia acestei publicaţii. Mai mult decât atât, cartea prof. univ. Ion Coja (căruia, mă mândresc, i-am fost coleg de grupă) a înlăturat ultimele ezitări şi m-a împins să fac publice modestele mele încercări. Iată pasajul care m-a impresionat:”Dar este nedrept şi dezonorant pentru zilele noastre că dispar limbi despre care nu ne-am învrednicit să ştim nimic. Aceste limbi reprezintă, de cele mai multe ori, cheia unică cu care putem avea acces la o lume întreagă de mituri, obiceiuri, experienţe şi credinţe, valori care caracterizează o ipostază umană irepetabilă” (Coja, Ion – “UNU în limba română”, Editura “Semne”, 2009, pag. 504).
Aşadar, pentru a evita dispariţia pentru totdeauna a “graiului” vorbit în Băileşti şi în împrejurimi, mă încumet să încredinţez acestei reviste rezultatele demersului meu, din care rezultă că, aproape la toate nivelurile limbii, oraşul şi zona noastră stau cu mândrie în panoplia dialectală a României naţionale.

I. Astfel, în domeniul foneticii, deşi ar fi pretenţios să susţinem existenţa unor reguli specifice vorbirii din Băileşti şi din împrejurimi, putem observa totuşi unele obişnuinţe, cutume chiar, privind pronunţia.
Iată-le pe cele mai frecvente:
1. În verbele de conjugarea a IV-a, în care există două sunete “â”, al doilea, de fiecare dată, se pronunţă “ă”: a bâzăi, a cârăi, a fâlfăi, a gâlgăi, a mârăi, a pârăi, a râcăi, a zgâlţăi ş.a.
2. Consoana “m”, urmată de “b” sau “p” se pronunţă “n”: asanblat, bunbac, a înbunătăţi, întânplare, tânplă etc.
3. Consoana “p”, în special în poziţia iniţială, urmată de diftongiii “ia” şi “ie”, se transformă în k (chi): chele, chept, cheptar, a cherde, chetroi, chiaţă, cheptin, a se închedeca ş.a.
4. După consoanele siflante “s”, “z”, “ţ”, vocalele “e” şi “i” se transformă în “ă” şi “â”: a să
abţâne, să întoarsă, sâtă, ţâglă, ţântă, a ţâpa, ţâgan, zăr, zâd etc.
5. La rândul lui, după aceleaşi consoane, diftongul “ea” devine “a”: covăsală, mirosa, sară, ţapă, zamă ş.a.
6. În aproape toate cazurile, “h” iniţial absentează, dispare: abar (habar), artă (hartă), alat (halat), odorogit (hodorogit), otar (hotar), otel (hotel), otărât (hotărât), oţ (hoţ), uligan (huligan), uruie (huruie).

II. Câteva particularităţi dialectale se pot constata la nivel gramatical, în speţă în cadrul
morfologiei. Pe lângă cunoscuta şi excesiva utilizare a perfectului simplu (care ne trădează originea oriunde ne-am afla), “idiomul” (să-l numim cu acest termen generic) băileştean pune în evidenţă şi alte elemente distincte, printre care:
1. Articolul hotărât “lui” este antepus, în genitiv-dativ, nu numai la substantivele propii
masculine, ci şi la cele feminine: Caietul este al lui Geta; i-am dăruit lui Maria o floare.
2. Absenţa articolului hotărât enclitic “l” în pronunţia substantivelor masculine şi neutre, singular: băiatu’, omu’, coridoru’, tablou’.
3. Se foloseşte vocativul feminin în “o”: Aurico, Florino, Adriano.
4. Folosirea formei populare, scurte, a articolului şi pronumelui demonstrativ: Băiatul ăl mare; Fetele ăle mici; Ăla vine mâine; ăilalţi nu mai vin; ăsta şi asta; Haina a mai frumoasă etc.
5. Folosirea pronumelui personal “dânsul” ca pronume de politeţe: L-am căutat pe director, dar dânsul plecase deja.
6. Utilizarea viitorului I, forma populară: O să merg şi eu.
7. Adverbul restrictiv “decât” se foloseşte şi în enunţuri afirmative: A venit decât Costel.
8. Prepoziţia compusă “de pe” este înlocuită uneori cu prepoziţia simplă “după”: Cartea după birou, Ţigla după casă, A coborât după acoperiş, A luat banii după masă etc.
9. Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale specifice genitivului se folosesc cu
acuzativul:
– Am întârziat din cauza la vreme.
– În locul la băiat a venit o fată.
– Scorul este în favoarea la ai noştri.
– Maria a votat împotriva la ai mei.

III. Desigur însă că, în principal, specificitatea idiomului local se manifestă la nivelul lexicului, domeniul cel mai mobil al unei limbi. Am identificat, aproape numai prin recursul la propriami memorie, la experienţa personală şi la cea familială, peste
500 de cuvinte regionale, dintre care aproape jumătate sunt neatestate, aşa cum se va vedea mai târziu.
Fără a pretinde să epuizăm problematica şi că, deci, demersul nostru este exhaustiv (mai ales că nici nu are la bază o anchetă metodică, ştiinţifică, de tip dialectologic), trebuie, totuşi, să menţionăm câteva din explicaţiile bogăţiei de regionalisme, dacă vreţi, de “băileştenisme” întâlnite de-a lungul vieţii. Aş susţine, mai întâi, ideea nevoii de expresivitate şi de proprietate a termenilor, manifestată de vorbitorii noştri de ieri şi de azi. Li s-a părut, cumva, că termenii din limba literară, din vocabularul fundamental, nu sunt suficient de expresivi, de sugestivi, ceea ce, să recunoaştem, este lăudabil pentru locuitorii acestor meleaguri.
Apoi, izolarea culturală şi chiar economică a zonei induce ideea distanţării tot mai pronunţate faţă de normele limbii literare. Până prin anii 1950-1960, puţini copii din oraş mergeau la şcoală, mai ales la Craiova sau în alte oraşe.
La rândul ei, populaţia lucra preponderent în agricultură, una de factură autarhică, suficientă sieşi, ceea ce excludea posibilitatea schimburilor comerciale şi, deci, lingvistice. Câţiva localnici erau navetişti la Craiova (la “Electroputere” sau la “7 Noiembrie”), încât contactul cu alt tip de vorbire era limitat, dacă nu exclus.
Cu titlul de amuzament, îmi amintesc următoarea întâmplare: prin anii ’50, o tânără de pe strada mea, Lt. Becherescu, a plecat pentru o săptămână la Craiova. Revenind acasă, cineva a întrebat-o ce mai face. Răspunsul a fost năucitor: “Merci, dobre”, îmbinând admirabil emanciparea forţată şi superficială cu înapoierea lingvistică, de sorginte “sârbească”, de fapt bulgărească.
Pentru că, un alt factor decisiv pentru conturarea unui idiom băileştean îl reprezintă specificul multietnic al oraşului, cu români, sârbi (bulgari macedoni) şi… ţigani. De fapt, se ştie că jumătatea de vest a localităţii, denumită “În sârbi” este locuită de urmaşii bulgarilor stabiliţi aici nu numai pe vremea ţaratului româno-bulgar al Fraţilor Petru
şi Asan (sec. al XII-lea) ci şi din sec. al XVIII-lea – al XIX-lea, imigraţi care trecuseră Dunărea din pricina abuzurilor otomane.
Cum s-ar explica altfel patronime precum Becea, Dincă, Duinea, Donea, Gaciu, Ivanovici, Lucan, Ilcea, Jifcu, Pencea, Pirnea, Ristea, Velea etc., sau cuvinte absolut necunoscute în restul teritoriului românesc, dar utilizate peste Dunăre, cum ar fi: căcemac (mămăligă), gălăbarnic (adăpost pentru porumbei), lutiţă (salată din roşii coapte în tavă şi din usturoi), mleşniţă (un fel de budincă), sobă (cameră), ţeclencă (sticlă) ş.a.
Aş mai face, în privinţa explicaţ iilor vizavi de bogăţia dialectală a idiomului băileştean, o
completare: o sursă majoră a acestui tezaur de regionalisme o reprezintă umorul, ironia, specifică în mare măsură localnicilor.
Şi aş aminti aici pe neuitaţii Costică Averescu, Bebe Firănescu, Licu Vârban, Ghiţu Mănucu, Ionel Pelea-Burineac, Ioniţă Teacă, Iulică Turcu şi mulţi alţii, recunoscuţi pentru talentul de a povesti întâmplări hazlii, pentru firea lor deschisă şi mucalită. Că doar, nu întâmplă tor, de aici s-a înălţat spre universalitate marele Amza Pellea. Ce-aţi zice, de exemplu, de această expresie verbală “A sta mârlă pe fârlă”, auzită frecvent de la regretatul meu tată.
Pentru a ilustra cele de mai sus, am cules, mai ales din memorie şi din familie – aşa cum
menţionam mai înainte – peste 500 de cuvinte cu specific regional, pe care, pentru o corectă sistematizare, le-am grupat în patru categorii:
1. Astfel, am identificat un număr foarte mare de termeni (cca 130), uşor modificaţi fonetic, aşadar pronunţaţi diferit faţă de limba literară. Menţionez că aceste cuvinte se sustrag oricăror reguli sau criterii care să faciliteze o ordonare a lor, având, mai degrabă, un caracter aleatoriu. Iată, mai jos, o bună parte dintre acestea; pentru unele dintre ele, în paranteză, dăm denumirea corectă:
– aba (”păi bine, măi…”), adălmaş (aldămaş), adeverenţă, adinenea, advocat, anşa (aşa), balegă (baligă), bălegar (băligar), a se berberi (a se bărberi), berlic, blidon, bolboiat (bulbucat), boşog (bojoc), bontur (bont), bostan (bostană, bostănărie), bujdulă (bujdă, bojdeucă), cancioc (canciog, sculă de tencuit), cartaboş, călăican (calaican, colorant verde), călindar, căpistele (căpistere), câş (adv. hâş, alături, strâmb), cinghir (cinghel, cârlig la carmangerie), ciucalată, ciurapi, a clefeti (a clefăi), cloţă, coastă (verbul costă, ind. prez), cobie, colastră (corastră, lapte de la vacă abia fătată), combilizon, a se corconi (corcoli), a costori, coşere (coşare, grajd pentru animale), covăsală, covercă (covergă), a crăşuna, creacă, creon, cribite, curcuduş, curupleşniţă (coroplişniţă), deşti, dăoagă, dovlete, dupe (prep. după), epângea (ipingea), ete (uite), făsui, feresteu, fermelie (infirmerie), fermol, franel, garagaţă (caragaţă – coţofană, ironie, batjocură), ghioce, ghevetă (chiuvetă), haitoşă (haidoşă, femeie zdravănă, voinică), lumăr (număr), magaoaie (măgăoaie, matahală), magion, mâita (maică-ta), moloment, moloşit, monton, a se moşmoni (a se moşmoli, a lucra încet şi fără spor), mufturos, negel (neg), nătăntol (nătântol, bleg), oagă (hoagă, vâlcea, uliţă, uliţă dosnică, văgăună), ogeac, panceaură (paceaură, femeie uşuratică, murdară, rea), pănă (prep. până), a pârpori (a pârpăli, a frige superficial), perină, a pitroci (a pritoci), pleoţ (interj. pleosc), pojviţă, poringhel, poteacă, procest, procoror, propoadă, prizioner, purece, recin, răjghinat (răzghinat), scârci (scârcium, scrânciob), sfunduc (schinduf, plantă aromată), siringă, sosetă, a stricora, a stroşi (a stropşi), sudă (sodă caustică), şicoală, şofru, şişlete
(şuşlete, codârlă), şomuldoc (şomoltoc, şomoioc, grămăjoară), şontrop (şontorog), tablanet, tinăr, titanus, tirbişon, tomite (adv. tocmai), traftir (tractir, local, birt, han), treanţă (sdreanţă), treling, a se tomni (a se tocmi), a se trezvi (a se trezi – despre vin, a-
şi pierde gustul, aroma, a răsufla), ţăst, ţâmburuş (ţumburuş – mică proeminenţă la un obiect), ţeperig (ţipirig – clorură de amoniu şi plantă acvatică), ţiment, une (adv. relativ unde), urez (orez), uscături (uscăţele – bucăţele de aluat prăjite în grăsime), văpsa, vitrion, zarzavele, zămârcă (zămurcă – zeamă lungă, sărăcăcioasă).

(Va urma)
Prof. Marian PIRNEA

2 Comentarii

  1. V. Cioculescu

    Interesant!

  2. Rodica B

    Va multumesc pentru aceasta serie de articole documentare, care cred ca este o contributie importanta (nu doar modesta) in ceea ce priveste felul cum vorbeau si mai vorbesc oamenii in zona Bailestiului.

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.