Nu mai merge cu „Ura! şi la gară”

 

– Reportaj exclamativ-interogativ –

Motto: „Într-un târg de provincie ca al nostru, gara este… marea. Este portul, necunoscutul, depărtarea.” (Mihail Sebastian, „Steaua fără nume”, actul I, scena a VII-a)

Valentin TurcuExpresia aleasă pentru titlul acestui material făcea parte până nu demult din exprimarea navetiştilor şi blatiştilor de pe calea ferată, cei care trăgeau semnalul de alarmă să oprească trenul unde le cădea lor bine şi care, fără nicio jenă îi confruntau pe „naşi” şi chiar „supracontrolul”, le era trenul, zilnic, un fel de a doua casă.

Miercuri 9 ianuarie, 2013, ora 9,30, împreună cu d-l Adrian Gabroveanu, consilier al primarului municipiului Băileşti, încerc o „documentare” la faţa locului, după ce, în urmă cu o zi, la sugestia unui prieten, mă hotărâsem să scriu ceva despre starea actuală a Gării din Băileşti. Am cerut ajutorul d-lui primar Costel Pistriţu, pentru realizarea unor fotografii-document şi D-Sa nu numai că a fost de acord, dar chiar avea nevoie, însuşi, pentru anexarea lor la un memoriu pe care intenţionează să-l înainteze Ministerului Transporturilor, în vederea reabilitării liniei ferate Craiova-Calafat – iniţiativă pornită din responsabilitatea ce-i revine ca primar, cu privire la starea generală a municipiului pe care-l conduce, dar şi aceea de băileştean ce nu poate rămâne indiferent faţă de o situaţie deloc neglijabilă.

Aşa că ne îndreptăm spre Gară – afară sunt -9 grade C; atmosferă ce predispune la disconfort, dar şi la melancolie.
După ce trecem de Spital, parcă am intrat într-o zonă a ruinelor. O constat când tânărul meu coleg intră acasă să-şi ia cele necesare pentru imaginile cele mai sugestive. Privesc consternat zidurile (care n-au putut fi furate) fostului Cămin de nefamilişti, despre care nimeni nu ştie dacă vor fi demolate, sau supuse unei restaurări pentru altă destinaţie. Urmează stadionul, aflat într-o stare precară, apoi fosta autogară, închisă şi inscripţionată cu litere de 1m cu oferta „De vânzare sau de închiriat.” Pe clădirea care ar fi trebuit să fie Restaurantul „Feroviarul”, o firmă învechită indică „Bazar”, dar e închisă.

La clădirea Gării uşa principală e deschisă la perete, la fel şi cea spre peron; în hol-nimeni, pe scaune – încrustate – nume de perechi de îndrăgostiţi, care şi-au marcat astfel trecerea prin staţie.

Încerc un sentiment de triteţe… E, oare vorba de Gara noastră centenară, cândva mândria Băileştiului?! Rămân câteva momente înmărmurit şi, până când colegul meu îşi pregăteşte aparatul, îmi trec prin memorie elemente care, împreună, evidenţiază ce a însemnat Staţia C.F.R. pentru emanciparea Băileştiului şi a multor sate şi comune din apropiere; de aceea, în spatele gării trăgeau trăsuri, căruţe şi şarete, care aduceau sau aşteptau pe cei ce călătoreau cu trenul.

Da, e gara care a favorizat dezvoltarea, în general, a Băileştiului, l-a ţinut conectat cu ţara şi cu lumea, a fost gara părinţilor şi bunicilor noştri şi nu numai, gara despărţirilor şi a reîntâlnirilor cu cei dragi, gara la care erau conduşi şi aşteptaţi cu flori cei plecaţi, sau, în cele două războaie, unii rămaşi pe câmpurile de luptă, alţii, reîntorşi răniţi sau mutilaţi, alţii slabi şi bolnavi, aproape de nerecunoscut, din, până în anii ’50, iar, în sfârşit, alţii, din puşcăriile comuniste, până în 1964. Da, gara a reprezentat pentru comunitate principalul factor de civilizaţie şi progres, până în anii ’80, perioadă din care a intrat în declin.

Deşi C.F.R. constituiau o parte de mare însemnătate a economiei naţionale şi era supranumită a doua armată a ţării, datorită operativităţii, punctualităţii şi seriozităţii personalului, de la acari, la şefi de regionale şi vârfurile din Minister, gările au început să rămână tot mai frecvent în întuneric, fiindcă „se lua curentul”. Deşi locomotivele cu aburi fuseseră retrase în depouri, punctualitatea cu care merseseră ele n-a mai fost reuşită. În ciuda pretinsei modernizări, întârzierile de trenuri au devenit tot mai dese, iar azi sunt, deja, obişnuinţe. Cum e posibil? Este, fiindcă, transporturile feroviare s-au scumpit succesiv, iar investiţiile au fost amânate mereu!!! Cum să nu fie posibil ?! În „Tranziţie” e posibil orice!!! Tranziţia este, realmente, o epocă a paradoxurilor!!! Ne modernizăm cu computere şi telemobile, dar nu numai prin stagnare, ci, mai ales, cu eşecuri în economia, aşa-zisă de piaţă!!!…

După ce privim cu stupoare numărul impresionant de geamuri sparte, intrăm, în fine, în holul gării… Nimeni! Ieşim pe peronul plin de gropi, gunoaie aduse de vânt amplifică sentimentul de compasiune pentru peisajul dezolant, parcă pustiit; ruine sunt pretutindeni; au dispărut gardurile metalice, clădirea W.C.-ului, stă să cadă, ceva ce altădată dădea farmec decorului – clădirea unde era pompa de apă care realimenta locomotivele cu aburi, componentă care ar fi putut face parte din patrimoniul cel puţin local, dar şi feroviar şi ar fi putut fi amenajat ca punct muzeistic, privind istoricul Gării…

Dar… Clădirea unde a funcţionat decenii Magazia de la Rampa Căii Ferate e adevărată ruină; mai sunt nişte sferturi de pereţi din care cărămizile n-au fost, încă, furate. Magazia a fost un bun strategic pentru Băileşti. Cine a devastat-o?! Răspunde cineva?! Greu de spus!

Da, stimaţi cititori, Gara noastră, de unde am plecat spre devenire şi ne-am întors în comunitate e într-o stare jalnică ! Bătrânul „Paul Garnier”, după care trecătorii şi călătorii îşi potriveau ceasurile, a fost spart, chiar la uşa „Biroului de Mişcare”, vecină cu cea pe care intra în biroul său domnul şef al staţiei, care era una din notabilităţile urbei, alături de dirigintele poştei, şeful poliţiei, directorii şcolilor etc. Acum se observă cu uşurinţă că dom’ şef nu mai locuieşte „sus”, după numărul năucitor de geamuri sparte. E credibil că nici nu şi-ar permite într-un loc cvasipustiu!!! ar fi o veritabilă aventură.

Da, gara noastră în holul căreia altădată erau automate cu bomboane, gara în care călătorii şi mulţi localnici sau trecători puteau merge la restaurantul cu mai multe meniuri şi unde berea curgea în ţapi sau halbe, chiar şi când la localurile din oraş lipsea, e într-o stare de plâns! Da, ştim cu toţii că au fost „tăieri” la salarii, îndemnizaţii, sporuri, reduceri drastice de personal încât e de mirare că mai rezistă şi mai funcţionează linia Craiova-Calafat, târâş-grăbiş, cum mi-a spus Nelu Mănucu, inginerul feroviar care a îndrăznit să oprească minerii, în drumul lor spre Bucureşti, unde… au plantat flori.

Pentru o documentare obiectivă era necesar un dialog cu cineva oficial, dar… Încercăm… Colegul meu bate la uşa de la „Mişcare”, e închis!!! Revenim în hol şi la „Casă” se văd două doamne; iarăşi, discret, d-l Adrian îşi încearcă norocul, cu degetele… Este deschis geamul pe care se dau bilete… eu spun ce căutăm şi întreb cu cine am putea discuta. Ni se răspunde scurt: „cu nimeni!” şi geamul astupă din nou ferestra, să nu intre aerul din hol.

Ieşim, din nou, pe peron să mai ia câteva imagini, de data aceasta din faţa Gării. Repede îşi face apariţia un poliţist T.F., cu capul descoperit, evident chemat de un elegant domn impiegat, în ţinută regulamentară, care-şi fumează tacticos ţigara, lângă un autoturism parcat chiar la uşa biroului. D-l poliţist se prezintă politicos şi ne întreabă despre scopul luării de imagini fotografice, precizând că a fost alertat, fiindcă Staţia C.F.R este „Obiectiv”.

Între timp apare şi al doilea poliţist, care, probabil, şi-a căutat căciula. Dăm explicaţiile cuvenite şi ne-am despărţit amiabil, dar, totuşi, descumpăniţi, stare în care, personal, mai sunt încă. Păi, cum, stimaţi feroviari şi poliţişti T.F. gara este „Obiectiv”, dar n-are nicăieri semn de interzicere a fotografierii şi a ajuns în asemenea stare de degradare?!

Credeţi că nu ştim că munciţi în condiţii improprii, că vă temeţi de restructurări şi alte reţineri salariale? De ce v-aţi temut, căci am vrut doar câteva răspunsuri concrete privind numărul, fie şi aproximativ, de călători cu trenul, din Băileşti, dar, mai ales, despre perspectivele reabilitării căii ferate şi a gării noastre, al cărei viitor nu ne este indiferent. Dar, n-a fost să fie!!!

Dacă n-a fost, dacă…
Dacă
Dacă nu ştim începutul,
Dacă ne uităm trecutul,
Dacă nu privim atent
Tot ce e rău în prezent,
La un loc cu tot Poporul,
Ne îngropăm viitorul…

Valentin Turcu

6 Comentarii

  1. Constantin Fetica

    Citesc cu placere acest blog. Frumoasa povestire. Ma impresioneaza cum niste lucruri uitate prind viata prin cuvintele unui maestru. Sincere respecte, dom’ profesor!

  2. Lorian Saceanu

    Salutări domnului profesor Turcu. Nu știu dacă voi mai veni prin acele locuri, dar nu voi uita niciodată plăcuța de la gară pe care este inscripționată altitudinea: 60 de metri deasupra nivelului mării. Mulțumesc pentru poze. Sănătate și La Mulți Ani, de dincolo de Cercul Polar de Nord!

  3. anca predus ruva

    Felicitari, domnule prof., pentru conservarea sensibilitatii in cuvinte frumoase si pentru modul in care faceti fata unei realitati scapate de sub control…da…e gara in care avem si noi cei plecati cateva amintiri…dar cui ii mai pasa…cetateni obositi,indatorati de timpuriu si pierduti printre idealuri inexistente, marsaluiesc de-a valma catre nicaieri…angajati intr-o gara pustie, fara chef de vorba,doi politisti care cauta sensul lui”A FI”… s-a pierdut plimbarea de la trenul de 10,printre contractele de rata ale masinilor…ne-ntalneam in tren in drum catre facultate…era locul in care ne desparteam si ne revedeam…va multumesc domnule profesor,mi-ati amntit…si eu am fost pe acolo…Sanatate,si multa vrednicie in randuirea cuvintelor despre ce este…sau va fi !

  4. Paleacu Nicolae

    Va salut cu mult respect si dragoste, Domnule Profesor Turcu
    Ma bucur ca mai scrieti articole care ne mai alina din dorurile ce ne incearca pe noi fostii elevi ai dv-stra.Gara si trenul era o forma de socializare a celor ce treceau pe acolo. S-a dus, cum s-au dus multe din tara asta. Sunt multe de zis … Poate vin la vara prin Bailesti… Cu respect
    Paleacu

  5. Doru Tudorica

    Hosmalaul din Ceahlau va cauta. 0751014446

  6. Floriana

    Da…prea multe amintiri si prea multa durere…durerea a fost mult mai acuta cand dupa revolutie cu greve si intarzieri fantastice nu stiai incotro sa o iei.. di gara de la Craiova…spre Bailesti…autobuze nu…siguranta nu…cand ma gandesc ca pe timpul lui Ceausescu luam trenul de h. 24,00 si ajungeam in Bailesti la h 1,45 in plina noapte fara frica si singura pe drum pana pe progresul…nu -mi vine sa cred…Va imbratisez domnule prof.Turcu Valentin…sper ca cineva va face ceva…dispar prea multe amintiri…dispare trecutul…

Comentezi?

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.