Dezvelire placa comemorativa Patrel Berceanu

Fiind poet, Patrel Berceanu era si fizionomist. Unul preocupat de chipul interior al omului consumator de arta. A scris despre „masti de inspiratie folclorica in teatrul românesc contemporan”, dar era preocupat in egala masura de „scoaterea mastilor” atunci când pana sa critica se apleca asupra unui spectacol sau a unei teme conexe teatrului. Nu scria despre ce dispretuia, nu se inclina decât in fata frumusetii, oricât ar suna de vetust. Sunt sigur ca, in democratia sa funciara, el il punea pe cititor sau pe spectator pe acelasi plan cu artistul. Pe unii dintre apropiatii lui asa ceva ne nedumerea, dar respectul lui pentru „receptor” (detest si termenul asta!) era netrucat si neconditionat. Patrel Berceanu era spectatorul avizat prin excelenta, dublat de un gânditor subtil al fenomenului teatral si de un teoretician care nu-si reprima ardenta ideilor. Scrisul, ca si cititul sunt pasiuni nu doar ale intelectului, ci si ale carnii. Iar ca poet, ei, da, voi spune pentru firile needucate care cred ca poetul este un aproximator al realitatii ca era precis intrucât era poet. Era memorabil si tintea esentialul.

Se vede asta in tot ce scrie despre si pentru teatru, fie ca dialogheaza cu regizori sau scrie despre actorii pieselor pe care le vede. Si a vazut destule ca sa poata creiona, in paginile unei carti pe care a gândit-o de la prima la ultima pagina (mai putin titlul, pus de Doina Berceanu), o microistorie in spectacole a teatrului craiovean intre 1981 – 1988, o suita de interviuri cu regizori de teatru celebri, dar si eseuri teatrale si cronici facute unor carti de teatru care i-au stârnit interesul.

Rar se arata pamfletar atunci când deconstruieste un spectacol sau o carte, el care iubea pamfletul si satira atunci când scria articolele sale de ziar. Eseurile sale despre „arta actorului si utopia teatrului pur” sau care vibreaza la teoria lui Peter Brook despre „regizorul mortal” ar trebui predate studentilor preocupati nu numai sa joace, dar sa si gândeasca actul teatral. Când intervieveaza regizori precum Purcarete, Bocsardi, Kincses Elemer, Catalina Buzoianu, Fania Williams sau Yiannis Paraskevopoulos el se arata ceremonios, dar foarte meticulos, pentru ca este un spectator care vrea sa faca parte din viitorul spectacol. In fapt, din tot ceea ce a scris despre teatru si actorii sai, reiese ceva uimitor: Patrel a jucat cot la cot alaturi de maestrii teatrului in care a trait si a murit. Patrel pe scena si afara ei era acelasi. Asta inseamna sa fii profesionist. In prefata la volumul acesta nedrept (pentru ca lucra la el când a murit si n-a apucat sa-l vada), Natalia Stancu spune ceva de gratia poeziei: a fost „o inima care a batut pentru teatru”.

Eu voi adauga ca a fost trup si suflet dedicat teatrului, cu toata parerea de rau pe care o avea când lasa in urma zilele in care ar fi scris poezie. Se stie, poezia te vrea pentru ea, dar teatrul e la fel de gelos. A vrut acelasi lucru si Patrel a trait marea dilema a vietii sale: cui ma voi oferi pâna la capat? Moartea l-a surprins dincolo de scena, dar tot in culisele unui teatru cu care a stat in permanent dialog.