Ani de liceu…

Zaibar 01/06/2012 7 Comentarii

E incredibil cât de repede trece timpul şi cum, dintr-o singură clipire, acesta schimbă „în oameni mari, nişte copii”. Am crezut ca va dura o eternitate, însă după 4 ani am realizat că avea să se termine etapa cea mai frumoasa din viaţa mea. Cu toate acestea, nu am decât cuvinte de laudă la adresa acestor 4 ani. Liceul este locul unde începe aventura numita ADOLESCENŢA. Locul în care trăieşti prima iubire, prima prietenie, primul chiul, primul salt spre libertate, primele emoţii, locul unde ai parte de cele mai frumoase clipe, de care îţi vei aminti cu drag, locul în care fuga de la ore ţi se pare cel mai bun lucru de făcut, locul în care îţi formezi personalitatea. Am pus bazele noii noastre vieţi în liceu. Dar timpul a trecut… numărătoarea inversa a orelor de curs a început şi deşi îmi doream să mai rămân în banca a doua de la fereasră, ultimul clopoţel nu mi-a dat voie. A sunat şi a luat cu el catalogul, de care mă temeam atât de tare, colegii, care o să îmi lipsească în ciuda faptului că ne mai certam, pauzele, profesorii, cărora nu credeam că le voi duce lipsa, şi tot ceea ce a însemnat pentru mine LICEU. Toate s-au dus acum, ca şi cum nici n-ar fi fost.

Îmi închid acum ochii şi pentru o clipă pătrund din nou în atmosfera pauzelor şi a orelor. Parcă ieri păşeam sfioasă pentru prima dată în curtea liceului. Încă nu îmi vine să cred că 4 ani au trecut aşa de repede. Am crezut că nu se va sfârşi niciodată şi acum, brusc, ne trezim că suntem pe cale să devenim independenţi. Deşi dacă stau să mă gandesc, în toţi aceşti ani am visat la clipa asta: să termin liceul, să plec la facultate, să fiu libera, să iau singură propriile mele decizii, şi brusc, când a venit clipa „mult aşteptată”, parcă nu-mi mai doresc aşa tare… deja îmi lipsesc anii de liceu. Îmi amintesc prima zi de liceu din clasa a IX-a. A fost o zi rece pentru perioada respectivă a anului. Am întârziat la prima oră. Restul colegilor deja se aşezaseră în banci. Ne-am cunoscut între noi, au urmat imediat primele impresii pe care le-am avut unii despre alţii, şi primele prietenii au început să se contureze. Anul şcolar următor a fost cel mai frumos. Deja ne cunoşteam, prieteniile care aveau să dureze, deja se legaseră, iar sfiala de „boboc” dispăruse. Am pus în scenă prima noastră piesă de teatru, şi am început să ne petrecem din ce în ce mai mult timp împreună. Clasa a XI-a a fost deosebita şi ea la fel ca celelatle. Deşi începuseră să apara micile „bisericuţe”, ştiam în continuare să ne comportam ca un colectiv, iar la organizatul de „chiuluri în grup” începusem să fim maeştri. Clasa a XII-a nu s-a lasat mult aşteptată şi parcă ultima vacanţă de vară a trecut mai repede ca oricare alta. Primul clopoţel al ultimului an de liceu nu a întarziat să sune. Ultimul an de liceu a adus cu el mult nedoritele uniforme, care în cele din urmă îmi vor lipsi… Şi totuşi, nici atunci nu realizăm cât de aproape este sfârşitul liceului. Dar iata-l aici… Nu a întârziat să vină.

Mă întreb cum vom fi peste 10 ani? Ne vom ţine promisiunile şi ne vom reîntâlni? Ni se vor mai parea glumele de acum amuzante? Ne vom îndeplini visele de acum, sau măcar, ni le vom mai aminti? Ne vom descurca singuri mai departe? Vom primi cu toţii slujbele la care am sperat?

Nu voi privi data de 1 iunie ca pe un sfârşit. Sunt conştientă că timpul lăsat în urmă nu se va mai întoarce, dar ştiu că au rămas amintiri frumoase care niciodată nu vor pieri pentru că anii de liceu se vor eterniza în sufletul meu. O voi privi ca pe un nou inceput. Începutul unei alte etape în care voi avea şansa de a învăţa lucruri noi. Pentru mine nu va fi povestea care se termina cu „Sfârşit”, ci cu… „Va urma…”

Corina Firțulescu

Foto: Zaibar.ro

Foto: Dan Firţulescu